Simțul mirosului este una dintre ferestrele noastre cele mai bogate și ample spre lumea din jurul nostru, jucând un rol vital în ceea ce gustăm, interacțiunile noastre sociale și chiar ajutându-ne să detectăm potențiale pericole. Dar o amenințare în aerul pe care îl respirăm poate eroda puterile noastre olfactive.
Bineînțeles, tratând un pic în glumă subiectul, putem spune că ne-am dori să nu simțim mirosuri precum cel de țigară în casă, sau mirosul de prăjeală. Totuși, din punct de vedere al calității vieții, mirosul este un element de bază.
COVID-19, prima dată când oamenii au simțit mirosul.. lipsă
Pentru mulți oameni, o criză de Covid-19 a dat un prim gust (sau mai degrabă o lipsă) a ceea ce înseamnă să-și piardă simțul mirosului. Cunoscută sub numele de „anosmie”, pierderea mirosului poate avea un efect substanțial asupra bunăstării noastre generale și a calității vieții. Dar, în timp ce o infecție respiratorie bruscă ar putea duce la o pierdere temporară a acestui simț important, simțul mirosului s-ar putea să se fi erodat treptat de ani de zile din cauza altceva – poluarea aerului, conform bbc.com.
Expunerea la PM2,5 – denumirea colectivă pentru particulele mici de poluare din aer, în mare parte din arderea combustibililor în vehicule, centrale electrice și casele noastre – a fost anterior asociată cu „disfuncții olfactive”, dar de obicei numai în medii profesionale sau industriale. Dar noi cercetări încep acum să dezvăluie adevărata amploare – și potențialele daune cauzate de – poluarea pe care o respirăm în fiecare zi. Iar descoperirile lor au relevanță pentru noi toți.
Pe partea inferioară a creierului nostru, chiar deasupra cavităților noastre nazale, se află bulbul olfactiv. Acest fragment sensibil de țesut are terminații nervoase și este esențial pentru imaginea enorm de variată a lumii pe care o obținem din simțul nostru olfactiv. Este, de asemenea, prima noastră linie de apărare împotriva virușilor și a poluanților care intră în creier. Dar, cu expunerea repetată, aceste apărări se uzează încet – sau se încalcă.
„Datele noastre arată că există un [risc] de dezvoltare a anosmiei de 1,6 până la 1,7 ori mai mare cu o poluare susținută cu particule”, spune Murugappan Ramanathan Jr, rinolog la Școala de Medicină Johns Hopkins, Baltimore. A devenit unul dintre puținii experți în acest domeniu după ce a început să se întrebe dacă există o legătură între numărul mare de pacienți pe care îi vedea cu anosmie și condițiile de mediu în care trăiau.
Oamenii din orașe au un miros mai slab
Întrebarea simplă la care voia să răspundă a fost aceasta: un număr disproporționat de pacienți cu anosmie trăiau în zone cu poluare cu PM2,5 mai mare? Până de curând, puținele cercetări științifice pe acest subiect au inclus un studiu mexican din 2006 , care a folosit mirosuri puternice de cafea și portocale pentru a arăta că locuitorii din Mexico City – care se luptă adesea cu poluarea aerului – au avut tendința de a avea un simț al mirosului mai slab în medie decât persoane care locuiesc în zonele rurale ale țării.
Cu ajutorul colegilor – inclusiv epidemiologul de mediu Zhenyu Zhang , care a creat o hartă a datelor istorice despre poluarea aerului în zona Baltimore – Ramanathan a înființat un studiu caz-control al datelor de la 2.690 de pacienți care au frecventat spitalul Johns Hopkins pe o perioadă de patru ani. Aproximativ 20% aveau anosmie și majoritatea nu fumau – un obicei despre care se știe că afectează simțul mirosului .
Destul de sigur, nivelurile de PM2,5 s-au dovedit a fi „semnificativ mai mari” în cartierele în care locuiau pacienții cu anosmie, comparativ cu participanții sănătoși de control. Chiar și atunci când sunt ajustate pentru vârstă, sex, rasă/etnie, indicele de masă corporală, consumul de alcool sau tutun, concluziile au apărut la fel: „Chiar și creșterile mici ale expunerii la PM2,5 ambientale pot fi asociate cu anosmie”.
Nu numai poluarea ne afectează simțurile. Un alt studiu recent arăta că pesticidele afectează și ele simțurile.