Mihai Şora va fi înmormântat marţi, la ora 13.00. Sicriul cu trupul acestuia va fi depus luni seara la Biserica Albă.
„Iubitule, nu știu unde ești, în ce colț din București, într-o cameră rece; nu mă lasă să te văd, nici să te îmbrac, să-ți arăt lucrușoarele pe care le vei lua cu tine…”, este mesajul postat pe pagina de Facebook a filosofului de către soţia lui.
Te vor aduce mâine seară, la ora 21, în Biserica Albă – „Biserica inimii mele“, cum obișnuiești să spui, și te vor așeza acolo. Iar Biserica inimii tale va rămâne deschisă peste noapte, pentru ca oamenii care te prețuiesc și vor să-ți fie aproape să poată veni lângă tine. A doua zi, marți, la ora 13, va fi slujba înmormântării tale, cu părinții Mihail, Florian și Silviu, oameni plini de har, pe care-i iubești. Și cu tinerii din cor, fermecătorul cor al Bisericii Albe, despre care ai povestit de atâtea ori… Pe mâine, iubitule”, a mai scris Luiza Șora.
Mihai Şora a murit sâmbătă, la 106 ani.
Cine a fost Mihai Șora
Născut pe 7 noiembrie 1916 la Ianova, Remetea Mare, Timiș, în perioada Imperiului Austro-Ungar, Mihai Șora a fost un filosof și eseist, membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.
A urmat Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timişoara (1927-1934), apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1934-1938), potrivit ”Dicţionarului scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Ed. Albatros, Bucureşti, 2002). I-a avut ca profesori, printre alţii, pe Mircea Vulcănescu şi Nae Ionescu, potrivit Radio România Cultural.
În 1939 devine student în filosofie la Sorbona, primind o bursă a guvernului francez, apoi, din cauza ocupaţiei germane şi-a continuat studiile la Universitatea din Grenoble (1940-1945), pregătindu-şi aici teza de doctorat despre opera lui Blaise Pascal. S-a stabilit apoi la Paris, fiind numit cercetător stagiar la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, Secţia de filosofie (1945-1948).
A revenit în ţară în 1948 şi a fost constrâns să rămână, potrivit sursei citate. A lucrat ca funcţionar în cadrul Serviciului de presă la Ministerul de Externe (1948-1950), apoi a fost şef al redacţiei de literatură a Editurii în limbi străine de pe lângă Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-şef al compartimentului ”Moştenirea literară” al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde reia seriile „Biblioteca pentru toţi”, ”Scriitori români” ş.a.(1954-1969), precum şi şef al serviciului Biblioteci în cadrul Ministerului Învăţământului (1970-1977), de unde se pensionează.
A fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, făcând parte din guvernul condus de Petre Roman. A demisionat din funcţie în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, refuzând apoi să mai ocupe funcţii în cadrul administraţiei de stat.
Opera acestuia cuprinde: „Du dialogue intérieur: Fragment d’une anthropologie métaphysique”, (1947), „Sarea pământului” (1978), „A fi, a face, a avea”, (1985), „Eu&tu&el&ea… sau dialogul generalizat” (1990), „Firul ierbii” (1998), „Câteva crochiuri și evocări” (2000), „Locuri commune” (2004), „Clipa & timpul” (2005).