Confesiunile unei mame al cărei copil a fost bolnav de cancer sunt emoționante și dătătoare de speranță pentru părinții care trec prin situații similare. Amy McHugh explică stările pe care le experimentează un părinte al cărui copil a fost condamnat la o viață diferită de cea a majorității.
Confesiunile unei mame al cărei copil a supraviețuit cancerului
„Mi-am dorit să pot vorbi despre planurile de viitor precum fac celelalte mame. Ele râdeau pe seama faptului că își vor trimite mai devreme copiii la facultate, dar eu nu aveam siguranță că vom ajunge până la gimnaziu. În 2009, mi-am urcat fiica în autobuzul care transporta copiii la grădiniță. După o săptămână de tratament pentru cancer în stadiu avansat, trebuia să poarte deja aparate auditive, aparate dentate pentru picioare, avea păr rărit, probleme endocrine și leziuni renale”, povestește Amy McHugh.
Timp de 18 luni, prima zi de grădiniță a fost steaua după care mama și fiica sa bolnavă de cancer s-au ghidat. Se îmbrățișau pe patul de spital, purtând discuții interminabile despre acea zi care avea să vină. Când a sosit în sfârșit, a inclus un rucsac roz, două pachete de gume Barbie în cutia de prânz a lui Emily și ghete cu beculețe. În timp ce mamele cu ochii înlăcrimați postau poze din stația de autobuz, Amy, mama lui Emily, stătea în mașină și plângea, nu de tristețe, ci pentru că avea un sentiment copleșitor de ușurare, bucurie și recunoștință.
“Inima mea nu m-a durut pentru trecut, ci mi-a izbucnit pentru prezent. Emily se afla într-un autobuz care o ducea la școală”, își amintește Amy.
Acea etapă din viață i-a oferit un sentiment de siguranță, că lucrurile o vor lua pe un făgaș normal. În prima săptămână de școală, Emily i-a cerut mamei să o înscrie la fotbal. Aceasta își păstra echilibrul pe degetele de la picioare, având călcâiele atrofiate de la atât de mult timp petrecut în pat. Mama ei s-a îngrijorat că va cădea și va fi rănită, însă, gândul de a o vedea pe un câmp de iarbă a înveselit-o. Cu mai puțin de un an înainte, Emily lupta pentru viața ei în timpul transplanturilor repetate de celule stem. Acum lega prietenii după un meci.
Cu toate acestea, starea de sănătate a lui Emily a continuat să fie un subiect la ordinea zilei. Avea nevoie de terapie ocupațională, kinetoterapie, logopedie și un tutore de lectură. Fata a protestat împotriva absențelor motivate pentru vizitele la doctor: „Nu mai pot lipsi de la școală!”.
Timp de 5 ani după tratament, mama ei a stat ca pe ace de teama unei recidive.
„Am crezut că neliniștea va dispărea când boala era oficial în remisie, dar nu s-a întâmplat. Spectacolele de talente ale școlii elementare, concertele de trupă, târgul de stat școlar, tabăra de vară și petrecerile în pijama au avut puterea de a mă doborî aproape la fel de mult ca așteptarea unui RMN. Bucuria extremă și durerea extremă au coexistat într-un mod pe care nu-l credeam posibil”, a spus mama copilei.
La cea de-a zecea aniversare a fiicei sale, femeia i-a organziat o petrecere surpriză și a lăsat-o să vizioneze un film la cinema doar cu prietenii săi, nesupravegheată de părinți, pentru prima dată.
„Emily era în viață și înfloritoare. Am simțit că trăiesc într-un univers alternativ în care trecutul era amar și prezentul dulce”, a spus femeia.
„Cancerul mi-a dat perspectivă”
Cu toate acestea, odată cu creșterea în vârstă, diferențele fizice dintre Emily și prietenii ei au devenit notabile. În multe nopți, femeia se întreba dacă fiica sa va trăi până la bal, sau daca va apuca să-și ia permisul și, dacă o va face, cum ar arăta acele momente. Tratamentul i-a oprit creșterea și i-a provocat o descreștere a estrogenului.
„Cu câteva săptămâni înainte de un spectacol de dans la gimnaziu, Emily și cu mine ne-am plimbat ore întregi prin mall încercând să găsim o rochie care să se potrivească și să nu fie dintr-un magazin de îmbrăcăminte pentru copii. În noaptea de dans, m-am transformat în paparazzi. «Am reușit!» a devenit mantra mea la fiecare pas făcut, deși nu am îndrăznit s-o spun cu voce tare de teamă să nu ne distrugă progresul. Emily și cu mine eram o echipă. Am pus mingea, iar ea a lovit-o iar și iar, chiar dacă a refuzat să recunoască parteneriatul nostru în anii adolescenței”, povestește Amy.
Între timp, Emily a ajuns la liceu și și-a luat permisul cu ajutorul unor modificări speciale ale mașinii, astfel încât să poată atinge pedalele de accelerație. Rochia ei de bal nu mai era dintr-un magazin pentru copii, avea nevoie doar de ajustări.
„De luni de zile, am ascultat cum părinții de viitori absolvenți sunt uimiți că totul se va termina în curând. Zilele de parenting activ vor fi rămase în urmă și îi va face să tânjească după zilele cu îmbrățișare înainte de culcare. Dar nu sunt supărată că s-a terminat, sunt uluită că s-a întâmplat. Dacă cancerul mi-a dat ceva, e perspectivă. Să știi că momentele mici sunt momentele mari. Și că reperele de pe parcurs ne amintesc că copilul nostru este OK, noi suntem OK și viața este OK. Pentru noi, nu există amar, ci doar dulce”, a adăugat mama lui Amy.
Confesiunile unei mame al cărei copil a fost bolnav de cancer au emoționat o întreagă comunitate de părinți care trec prin situații similare.